Noduri și frânghii

Pe frânghii de vise cobor către tine, cel ce te legeni pe aripi de noapte și somn. Privesc în tăcere cum stropi de lumină se sparg de geamul udat cu lacrimi și acoperit de uitări. Cu noduri grele mi-am legat trupul de ultima speranță făurită în doi. Îi cresc aripi și rog vântul să o poarte departe, să nu mă strivească cu trupu-i greoi. Pe-un colț de gând am scris o poveste începută cu "A fost odată..." acoperită acum cu fire lungi de praf ce-așteaptă o suflare delicată să-i redea parfumul pierdut printre așternuturi răvășite.

Mișcări sacadate de suflete ce se joacă "de-a v-ați acuns" umplu camera goală și în urma lor fluturi zboară galben, pictând pereții cu aripile lor. Respiri cuminte cuvintele nerostite încă de doua buze moi ce nu au învățat decât să te iubească mut. Razele invizibile ale unei vieți construite de mâini ce iși vorbesc prin atingeri subtile îmi îmbraca pielea zgâriată de clipele petrecute în singurătate și dezolare. În fața ochilor mei Timpul se-ntinde obosit pe Pamantul ud.

Lumea se descompune și fiecare moleculă din ea se pierde undeva în eter. Vidul sparge liniștea în miliarde de bucățele transparente ce se-amestecă cu trupul meu lichid. Te caut... Lumea se prăbușește sub noi... în noi... cu noi... și nici toate nodurile și franghiile nu au putut să o oprească.