Am fost odată prieteni

Era toamnă arămie când te-am întâlnit și aerul îmi apăsa plămânii. Frunzele se desprindeau cu durere de lemnul spălat de ploi care le-a crescut de când erau doar muguri. Uitasem să respir și mai aveam încă cioburile tristeții înfipte adânc în privirile stinghere. Secunde topite în ore... cuvinte dansând într-o adiere caldă... suflete strânse în palme.. singurătăți ascunse între zâmbete... Așa a fost de-atunci, de când două umbre hoinare s-au fărâmițat de același petec de pământ arid și umed.



Furtuni de nisip ne-au zgâriat ochii și-am plâns împreună cu lacrimi de rouă sorbite avid de razele dimineții ce nu știam dacă și când ne vor mai mângâia visul. Răni adânci a lăsat timpul pe obrazul vieții netrăite încă. Le-am șters pe toate cu o bucățică de cer spre care fugeam atunci când am fi vrut să ne ascundem de întuneric ori reproș. De mâna ta am învățat să alerg iar după fluturii galbeni ori după vreo speranță purtată de vânt. Pe pielea ta a curs griul amar al zilelor de care mă dezbrăcam în fiecare noapte înainte să adorm. Tu îmi făceai din el tablouri iar eu le binecuvântam cu un surâs. Cu vocea ta am cântat iar zorii de purpură și cu degete de lut am zidit iluzii și am adunat stele căzătoare. 

***

Nu am știut niciodată câtă culoare se poate ascunde în doruri. Am pictat deja vreo două Universuri.
Nu am știut niciodată câte cuvinte bântuie tăcerile. Le-am mâzgăli pe toate pe cupola Lumii într-un poem ce plânge peste noi.
Nu am știut niciodată câte coșmaruri trăiesc printre povești. Le-am încredințat valurilor și uitărilor.
Și nu, nu am știut niciodată să-mi cresc aripi și să zbor singură oricât de multe curcubee mi-ai fi dăruit.

*Parfum de prietenii, în tabel la Psi*



Comentarii

Postări populare

On Facebook