E prea târziu?

Raze de soare se încolăcesc pe brațele încă moi de somn. Filtrate de perdelele grele, par brățări din argint uitate acolo de vreo zână a nopții ce tocmai s-a lăsat furată de visare. Ghicesc printre gene albastrul infinit al cerului și șoapta lui de vânt împrăștiată peste lume. Zâmbesc. De colțul pernei am agățat o lacrimă. Una din multele pietre semiprețioase ce le-am rostogolit sărat peste clipele lui ieri. O păstrez acolo ca pe o comoară, ca pe promisiunea unui „azi” plămădit din cenușă. Ea singură îmi amintește că sunt, că merit, că mai pot și după ce am spus de-atâtea ori că nu.

Privirea se sparge goală de oglindă. Derulez fugar fragmente de gânduri: erau petale și poate lumânări violet, erau atingeri calde și priviri în loc de cuvinte, erau cadouri mici, dar rupte din inimă. Le las să-mi cadă din mâini și se împrăștie zgomotos pe podea. Nu le mai vreau! Erau... dar nu mai sunt. Petalele s-au ofilit. Nu mai sunt roz și roșii. Lumânările s-au stins și cred că e de vină răsuflarea ta înghețată. Mâinile nu mai simt. Prea multe cioburi s-au înfipt în ele. Ochii... nici nu se mai văd măcar de voalul fin țesut de lacrimi și uitări. 

Spune-mi tu, suflete, e prea târziu pentru-un cadou? Și chiar dacă va fi de la mine pentru... mine, neambalat în nicio hârtie colorată, negâtuită de emoție și surpriză și fără sărutul-mulțumesc pe care obișnuiam să i-l dau? Spune-mi cum ți se pare inima asta neagră, mare? Nu-i așa că seamănă cumva cu inima mea? care îi sperie pe mulți. Prea neagră, poate. Și totuși prea strălucitoare. Prea necuprinsă și rebelă. Prea tristă uneori. Mult prea impetuoasă, semănând furtuni. O bucățică de rai neagră ca iadul. Așa cum sunt și eu.

Spune-mi tu, suflete... E prea târziu?

* Articol înscris în competiția BlogAwards *