Azi plouă cu gri

Suflete, ți-am promis că îți voi scrie mai des, fără să treacă atâta întuneric peste tine. Mi-am adus culorile și stiloul vechi, cu cerneala uscată și penița ruginită. Mă-întreb: mai știe el să scrie? sau doar va zgâria foaia albă lăsând în urma-i cicatrici. Poate că nu e vina lui ci a mâinii mele tot mai nesigură, tot mai moale, tot mai apăsată de uitări. Sau poate-i glasul meu aproape stins ce nu-și mai găsește muzica și ritmul. Poate-am tăcut prea mult sau poate că am spus toate cuvintele. Poate le-am oferit cadou cuiva ce nu le-a vrut și-acum le caut în zadar printre arcuri de cerc frânte. S-au dus.

Suflete, număr secunde ce nu știu dacă aș vrea să treacă sau să mai stea. Și ce e dincolo de ele? De ce mâine și de ce nu azi? Unde-i „acum” pe care obișnuiam să îl trăiesc, să îl gust, să îl am? De unde știu că mâine voi fi tot aici și nu acolo? Sau poate dincolo? Azi plouă cu gri și îmi pătează visele. Pe aripă am dorul de albastru pierdut în vreo zare cu parfum de vechi, de uitat, de „a fost odată”. La ce folos că buzele-mi sunt roșii? Azi plouă cu gri...

...atât de mult gri că parcă nici nu te mai simt în palma coastelor mele.